De ce crezi că omul nu a ajuns pe Lună și Hitler e încă în viață
Este imposibil să nu te fi lovit și tu, măcar o dată, de creatorul de conspirații. Este acel om care, pentru orice teorie de orice natură, indiferent de cât de plauzibile sunt argumentele, are una fatalistă care să o combată.
Pe 20 iulie 1969, când omenirea asista la primul pas pe Lună făcut de un om, în paralel existau câteva persoane foarte convinse de faptul că totul e un scenariu menit să amplifice propaganda americană. De atunci, nu a existat eveniment ieșit din comun, de interes mai mult sau mai puțin internațional, care să nu aibă și o explicație demnă de filmele hollywoodiene. Doar câteva ar fi 11 septembrie și celebrul atentat, sfârșitul lumii din 2012 (și din fiecare an), Illuminati, iar lista poate continua.
De ce credem în teoriile conspirației
Totuși, de ce sunt oamenii atât de atrași de teoriile acestea? „Oamenii lucrează cu tipare. Aşa funcţionează creierul nostru, avem nevoie să punem fiecare eveniment în cutiuţa lui, cu eticheta lui. Iar teoriile conspiraţiei fac exact asta: conectează evenimente aleatorii în tipare pline de semnificaţii (îi spune „patternicity“) şi apoi încarcă aceste tipare cu intenţionalitate („agenticity“). E o cale de a reacţiona la incertitudine şi la sentimentul lipsei de control”, scrie Nic Sârbu în Dilema Veche.
În cartea American Conspiracy Theories (2014), politologii Joseph Uchinski şi Joseph Parent arată două lucruri: că subiecţii cărora li se induce anxietate sau pierderea controlului, în cadrul experimentelor, „ajung să «vadă» tipare inexistente şi să evoce explicaţii conspiraţioniste“ şi că, în viaţa curentă, „catastrofele (de exemplu, cutremurele) şi situaţiile stresante (de exemplu, nesiguranţa slujbei) îi fac pe oameni să imagineze şi să transmită mai departe teorii ale conspiraţiei“.
Dacă la asta adăugăm alte două porniri natural-umane (înclinaţia spre confirmare, adică tendinţa de a căuta dovezi care să confirme ceea ce deja credem, şi înclinaţia spre explicarea post-factum a evenimentelor deja întîmplate), avem reţeta perfectă pentru a înţelege de ce sunt teoriile conspiraţiei atît de seducătoare pentru atît de mulţi.
O explicație foarte bună cu privire la „farsa” aterizării pe Lună și de ce era mai ușor ca omul să ajungă acolo decât să însceneze.
Şi încă nu e tot. Mai apare un fenomen, pe nume „coerenţă globală“. Să zicem că ai ajuns să crezi despre o anume conspiraţie uriaşă că a putut fi pusă în practică într-un secret absolut. Din momentul acela, toate scenariile din aceeași gamă ţi se par posibile. Eric Oliver, coautor al studiului Conspiracy Theories and the Paranoid Style(s) of American Politics a explicat, într-un interviu luat de Washington Post: „Cel mai mare predictor privind înclinaţia de a crede în teoriile conspiraţiei este existenţa altor credinţe magice – teoreticienii conspiraţiei sunt mult mai înclinaţi să creadă în supranatural, paranormal sau în profeţiile biblice“.
Pe sub toate poveştile conspiraţioniste care implică cercetarea şi inovaţia curge un sentiment puternic şi vechi de cînd lumea: teama de ştiinţă. Până şi Benjamin Franklin o avea, de aceea nu şi-a vaccinat familia împotriva variolei, „convertindu-se“ de-abia după ce i-a murit un fiu. Iar această frică de ştiinţă, de nou şi de neînţeles, este speculată masiv de activiştii de diverse orientări. De exemplu, mişcarea antiorganisme modificate genetic în Europa a fost creată, în mare parte, de activişti anticapitalism, anticorporaţii şi antiamericani, care au preferat să stimuleze frica de ştiinţă, cu rezultate mult mai eficiente decât dacă ar fi atacat direct capitalismul corporatist.
Fanii conspirațiilor sunt aproape imposibil de combătut, pentru că logica funcționează diferit în cazul lor, argumentele și credințele lor bazându-se mult mai mult pe emoție decât pe matematică sau știință. Totuși, cei de la Kurz Gesagt prezintă o soluție aparent foarte simplă. Tot ce ai de făcut e să îți adresezi întrebarea: „Îi afectează asta pe cei bogați și puternici?” Dacă răspunsul e afirmativ, teoria e o aberație.